Cetatea Șiriei

Parte din istoria localității, Cetatea Șiriei (în maghiară Világos, în germană Hellburg, în traducere „Cetatea luminată„) datează din secolul al XIII-lea (este menţionată imediat în ani care au urmat năvălirii tătarilor din 1242). Un rol deosebit de important în viața acesteia l-au avut voievozii și cnejii români. Spre exemplu, un document din anul 1440 vorbește despre un anumit voievod Ștefan din Șiria. Posesie a lui Matei Corvin la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XV-lea, între anii 1461-1464 trece sub stăpânirea familiei Bathory. În perioada răscoalei lui Gheorghe Doja, cetatea este vremelnic ocupată de cetele țărănești ale acestuia. Sub stăpânire otomană spre mijlocul secolului al XVII-lea, fortăreața servește drept garnizoană a lui Mihai Viteazul între anii 1599 – 1600. Ulterior, cetatea este ocupată din nou de către otomani în anul 1607 și deținută de către aceștia până în anul 1693. Din motive strategice, trupele habsburgice au distrus cetatea în anul 1784. Şiria este atestată din sec. XIV, cu toate ca cetatea, ce se înalţă pe dealul din apropriere, este menţionată imediat în ani care au urmat năvălirii tătarilor din 1242. De-a lungul secolelor Cetatea Siria a intrat în posesia unor domnitori ca Iancu de Hunedoara, regent al Ungariei, Matei Corvin, Andrei Bathory. La ridicarea fortăreţei de apărare de la Şiria, constructorii au folosit printre altele si cărămizi ce proveneau din perioada ocupaţiei romane a acestor teritorii şi purtau stampila Legiuni a XII Gemina.

Rolul îndeplinit de cetate era strategic, de apărare și economic având arondate 110 sate. Arhitectura cetății are câteva părți: corpul central clădit pe o stâncă de formă neregulată ovoidală cu diferențe de nivel. La vest peretele este lung de 24 m, înalt și cu găuri. Spre nord se văd rămășițele unui donjon (turn). A dispus de încăperi iar la subsol comunică în curtea exterioară printr-o ușă ce se închidea după necesități.

Curtea exterioară avea dimensiuni de 36-38 m cu ziduri aproape intacte. Grosimea zidului este 130 cm, și înalt de 3,5 m. Spre nord este o deschizătură ce era una din porțile cetății. Peste șanțul din fața cetății a existat un pod mobil. Donjonul și zidul înconjurător sunt părțile cele mai vechi ale cetății. Donjonul cu vârful ruinat este lung de 109 m și lat de 18 m. În fața corpului central este un zid protector la o distanță de 2,5 m, închizând o curte mică de refugiu. Zidul înconjurător are lungimea de 28 m, cu intrare doar din partea de vest. Șanțul cetății situat în fața curții exterioare avea în unele porțiuni adâncimea de 10 m și o lățime de 14 m dar pe unele porțiuni a fost mai puțin abrupt.

Tunelurile subterane au înălțime de 1,9 m și o lățime la bază de 1,8 m. Porțile cetății sunt patru la număr. Poarta principală pe latura nord-est de 2,9 m la bază dispunând de doua deschizături alăturate – una mare pentru carosabil și alta mică pietonilor. Poarta pe latura verticală a zidului protector, realizând accesul peste șanțul lat de 12 m și adânc de 6 m. Poarta pe zidul laturii vestice a curții exterioare și ultima poartă (nesigură) în corpul central. Materialele de construcție folosite sunt: piatră adusă din cariera Galsa, de la o depărtare de 3,5 km, varul stins direct pe piatră (mortar cald). Proveniența lui era din varnițele de la Agrișul Mare situate la 12 km distanță peste deal. Etapele de execuție ale lucrărilor de construcție: 

  • Donjonul, cu construcțiile anexe: zidul înconjurător și o parte a corpului central (după invazia tătară la 1241 și a doua jumătate a sec. al XIII-lea).
  • Corpul central și îngroșarea zidurilor cu contraforturi (în timpul domniei lui Iancu de Hunedoara).

Cetatea s-a menținut aproape intactă până în anul 1784, când a fost distrusă de către armatele imperiale de teama că această cetate feudală să nu fie ocupată de către oștirile moților răsculați din Munții Apuseni, conduși de Horea, Cloșca și Crișan. În Castelul Bohuș, ridicat chiar la poalele dealului pe care este situată cetatea a fost semnat în ziua de 30 august 1849, actul de capitulare a armatelor revoluționarilor maghiari de către generalul Arthur Gorgely, comandantul rasculaților și comandantul suprem al armatelor țariste generalul rus I.F. Paskievitsch.