Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ Feredeu

manastirea feredeuUn lăcaş de închinare cu un trecut îndelungat, având în vedere cei aproximativ 200 de ani de atestare sau cei peste 300 de ani, după cum spun legendele, se află în apropierea comunei Şiria. După anul 1989, în apropierea vechiului schit, care se află în mijlocul pădurii, s-a construit la poale un metoc, care a fost ridicat, cu timpul, la rangul de mănăstire. Aici, la Feredeul din Vale, credincioşii vin şi participă la slujbele care se desfăşoară conform pravilei călugăreşti, iar cei care doresc linişte şi reculegere urcă la Feredeul din Deal, unde se roagă în biserica ridicată „în mod tacit“ în timpul comuniştilor (1987) şi se curăţă cu apa făcătoare de minuni a izvorului care a dat şi denumirea lăcaşului monahal.

Motivul acestui vechi pelerinaj este de la sine înţeles. În favoarea lui stau numeroasele mărturii ale celor vindecaţi. Unul dintre ei, un neamţ din Sântana, a ridicat în anul 1870 o troiţă existentă şi astăzi (Crucea Oarbei), drept mulţumire pentru vindecarea fiicei sale, care era oarbă. Mai târziu, pe la 1932, este consemnată vindecarea unui paralizat. După ce i s-a făcut Sfântul Maslu şi a băut apă de aici, “părintele Nicolae Bîru i-a spus: «Întinde mâna şi ia crucea». Iar el a răspuns că nu poate. Părintele a repetat de trei ori, de fiecare dată zicându-i: «Vezi că nu ai credinţă». Dar a treia oară a putut să mişte mâna”, ne povesteşte ieromonahul Teoctist Bălana, ghidul mănăstirii. Pelerinii vin la Mănăstirea Feredeu şi pentru frumuseţea slujbelor, mai ales vineri noaptea, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, în biserica din munti.

Aflată în Munţii Zărandului, crucea bisericii vechiului schit, Feredeul din Deal, se vede de jos, din şoseaua care duce spre Arad. Iar de sus, „de pe culmile Feredeului, privirile te poartă mai departe, mai jos, prin padinile Şiriei din Amintirile lui Ioan Slavici, cu fântânile păstoreşti ale Sudenaşului, peste boităreasa Fântână cu găleată de sub Cetate, inspiratoarea compozitorului Emil Monţia, peste nesfârşitele covoare ale viilor din Podgoria Aradului pe care umanistul Nicolae Olahul o numeşte Mureşana şi despre care scrie că produce vinuri foarte bune, până în orizonturile estompate ale Câmpiei Aradului, care oferă privitorului un mozaic verde-auriu. Privirea străbate zarea până departe, prin Câmpia Panonică“, descrie aşezarea schitului Vasile Cucu (fratele Ciprian) în monografia sa despre Mănăstirea Feredeu.

Feredeu, denumire păstrată în tradiţia locală, vine probabil de la un pustnic care a trăit în urmă cu sute de ani lângă acest izvor. Numele lui nu se ştie exact, dar pe o piatră aşezată în fundaţia bisericii vechi era gravat cu litere greceşti probabil numele de Teofil sau Filotei ori Filimon; astfel, se presupune că şi izvorul şi-ar fi primit numirea de la acest eremit Filotei. Poporul, necunoscând limba greacă, pur şi simplu i-a dat denumirea de Feredeu, pe care şi-a păstrat-o până astăzi. Pe de altă parte, lingviştii susţin că denumirea se înrudeşte cu limba maghiară, unde feredeu ar însemna izvor. Oricum, ceea ce contează este că numele celor două lăcaşuri monahale se trag de la izvorul cu apă făcătoare de minuni.

Tot despre acest prim călugăr întâlnit la schitul de la Feredeu se spune că a fost omorât de turci. „În retragerea turcilor din Şiria, în urma păcii de la Karlovitz, din anul 1699, au ales ca punct de distrugere această mănăstire, omorând şi pe părintele Filimon prin decapitare, pentru că i-ar fi somat pe turci cu crucea în mână să plece“, vorbeşte părintele Teoctist despre sihastrul care s-a nevoit aici timp de 20 de ani. Se pare că mormântul părintelui Filimon, spune tradiţia locului, ar fi undeva în spatele altarului bisericii.

După datele unor istorici, aşezarea datează de la 1787, când, la ordinul împărătesei austriece Maria Tereza, generalul de armată Bukow a distrus, prin intermediul tunurilor, o mare parte din schiturile şi mănăstirile din Transilvania, printre care şi această aşezare. Alte informaţii privind existenţa şi vechimea schitului provin din anumite cântări etnice şi colinde, din care reiese existenţa unui altar cu ferestre îndreptate spre soare, în care „7 popi slujeau“, ceea ce ne duce cu gândul la Taina Sfântului Maslu care se oficia aici. Primele demersuri pentru ca acest sfânt izvor şi paraclisul să fie puse la îndemâna creştinilor evlavioşi au fost făcute încă din 1906 de către pr. prof. Nicolae Bîru, pe atunci învăţător în Otlaca, în apropiere de Şiria. El venea de câteva ori pe an în pelerinaj cu elevii la vechiul schit, unde rosteau rugăciuni şi se spălau cu apa feredeului. Ajuns mai târziu preot, după mai multe cereri adresate episcopului Grigorie Gh. Comşa al Aradului, în 1920 a primit autorizaţie să săvârşească aici sfintele slujbe. Dacă până atunci a venit cu elevi, de acum vine însoţit de credincioşii săi. Dar prima Sfântă Liturghie săvârşită aici a fost de sărbătoarea Sfântului Gheorghe din anul 1930. Inevitabilul s-a produs şi „în 1931 s-a pus piatra de temelie a acestui mic paraclis cu pridvor deschis, din piatră de codru. S-a finalizat în anul 1932, când s-a oficiat sfinţirea. Iar pe lângă paraclis s-a ridicat o mică clădire în anul 1934. Încă din 1932 s-au oficiat numeroase slujbe; se făceau pelerinaje la cele mai însemnate sărbători, cum ar fi Înălţarea Sfintei Cruci, Izvorul Tămăduirii, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“, spune ierom. Teoctist Bălana.

Instalarea primului stareţ, ieromonahul Pahomie de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, are loc în anul 1937, îngrijind de schit până în 1943. Prima tundere în monahism la schit s-a făcut în timpul stareţului Visarion Şintescu, când, la 29 august 1944, cu binecuvântarea episcopului Andrei al Aradului, s-a făcut tunderea întru monah a fratelui David Voinea de către stareţ, primind numele de Andrei. Anul 1944 se încheie, după cum aflăm din documentele mănăstirii, cu un eveniment trist pentru ţară, şi anume începutul războiului, prin invazia maghiarilor, ce au ajuns până la schit. În ziua de 19 septembrie 1944 s-au dat lupte grele în jurul schitului. Cu acest trist eveniment s-au încheiat misiunile la schit din anul acela.

“Tot în această perioadă asistăm la o minune de justiţie dumnezeiască, când un grup de turişti ajunge în acest loc, aceştia având un comportament necuviincios. La plecare, la intersecţie cu şoseaua principală, unde înainte era o staţie de tramvai, doi din grup au fost trăsniţi mortal de un fulger”, povesteşte ghidul mănăstirii. Drept mărturie stă „Monumentul Turiştilor“ din Şiria, care reprezintă un fulger din marmură.

Au urmat şi alţi monahi care s-au îngrijit, fiecare cum a putut, de schit, dar aşezarea se închide odată cu anul 1959 din cauza decretului 410 dat de regimul comunist, prin care a fost închisă majoritatea mănăstirilor din România, iar călugării trimişi în lume. Astfel, din 1959 până în 1985, schitul a fost închis. Biserica veche era dărăpănată, nu mai avea ţiglă pe acoperiş, era exact ca o casă neîngrijită. Din iniţiativa Preasfinţitului Timotei Seviciu, actualul Episcop al Aradului, activitatea la schit se reia. PS Timotei, fiind originar din părţile locului, chiar din Şiria, şi amintindu-şi că atunci când era copil oamenii veneau aici şi se închinau la micul paraclis, unde se spălau şi gustau din apa izvorului, a dorit să reînfiinţeze aşezarea. Aşa se face că, în 1987, a trimis pe actualul stareţ, Ilarion Tăucean. Acesta a ridicat pe locul vechiului paraclis actuala biserică închinată Sfântului Gheorghe, iar pe lângă biserică s-au ridicat ulterior alte clădiri pentru nevoile obştii de atunci.

În martie 1989 s-a primit o suprafaţă de teren la poale, la doar 4 kilometri de pădure, unde s-a construit în 1992 un metoc şi o gospodărie care să susţină aşezarea de sus. Metocul însă a fost ridicat în anul 2000 la rang de mănăstire, potrivit hotărârii Sfântului Sinod, primind denumirea de Feredeul din Vale, iar schitul din munţi, Feredeul din Deal.

Dupa anul 2004 drumul de acces către schit și metoc a fost reabilitat în întregime, cu sprijinul primarului ing. Valentin Bot și al Consiliului Local Șiria.

Biserica de jos a fost ridicată în cinstea Sfântului Ilie, după numele de botez al părintelui strareţ, Ilie Tăucean, devenit Ilarion prin călugărie. Arhitectura bisericii respectă arhitectura bisericii obişnuite, cu altar, catapeteasmă, naos şi pronaos. Pictura este realizată de familia Radu şi Alexandrina Jitaru. Sculptura mănăstirii este realizată în anul 1991 din lemn de stejar de meşterul Dogaru Nicolae, iar mobilierul şi catapeteasma – de meşterul Vasile Gavriloae, ambii din Târgu-Neamţ; candelabrul este făcut la Timişoara.

Acum se nevoiesc aici opt suflete, şapte călugări jos şi unul în pădure. Dintre ei, patru sunt ieromonahi, unul este monah şi doi sunt fraţi, iar cel din deal este tot monah, slujba oficiind-o un ieromonah care vine de jos. Toţi se bucură de munca părintelui stareţ Ilarion. „Am găsit totul gata făcut; s-a depus o activitatea foarte mare, părintele stareţ a albit prea devreme din cauza ispitelor şi a încercărilor“, mai spune părintele Teoctist Bălana, ghidul mănăstirii.

Călugării spun că apa nu se strică niciodată, precum Agheazma, dar, cu toate acestea, nu trebuie consumată neapărat pe stomacul gol. Dacă înainte apa izvorului era cinstită cum se cuvine, astăzi „oamenii vin şi iau apă în cantităţi mari, ca să o folosească peste săptămână, în uz casnic, nu pentru vindecarea bolilor. Şi, într-adevăr, nu se strică, având gust plăcut, dar, din păcate, mulţi dintre ei vin, iau apă şi apoi pleacă, netrecând pe la biserică“, ne spune cu durere părintele Teoctist. Miracolul vindecării depinde şi de credinţa cu care ne apropiem de această apă sfinţitoare. Probabil din acest motiv nici nu se mai vorbeşte astăzi de bolnavi vindecaţi aici.